Weekend în Piatra Craiului (Trofeul Carpaţilor – Ediţia a VIII) – partea I

Weekend-ul trecut am fost alături de prietenii de la Floare de Colţ Braşov la ediţia a 8-a a Trofeului Carpaţilor. În ciuda prognozelor meteorologice nefavorabile vineri seara am pornit spre Masivul Piatra Craiului. Pe la 20:00 alături de Alex, Iuliana şi Diesel (cin’ să fie, cin’ să fie …?) am pornit la drum către Cabana Brustureţ.

Cum vineri seara nu e o alegere bună să mergi pe autostradă am ales sa mergem pe DN 7 – DN 71 spre Târgovişte. Traficul până în Târgovişte a fost acceptabil, singurul impediment fiind ploaia care ne punea pe gânduri. Deşi ploaia se inteţea nu am renunţat la iniţiativa noastră şi am continuat drumul pe tronsonul DN 72A (Târgovişte – Câmpulung). Am mai străbatut de două ori în această primavară acest tronson de drum şi atunci anumite porţiuni erau în curs de asfaltare. Acum poţi merge liniştit spre Câmpulung, fără grija că-ţi vei rupe maşina, singura porţiune ce necesită putină atenţie fiind în zona combinatului Holcim -porţiune pe care covorul asfaltic nu a fost schimbat.

Într-un final ne apropiem de Podu Dâmboviţei, unde am iesit de pe DN73 şi am intrat pe Cheile Dâmbovicioarei. În lumina farurilor am admirat peisajul stâncos, cu pereţi de calcar ce păreau să se surpe din clipă in clipă. Canionul lăsat în urma sa de Dâmbovicioara, cu ai săi pereţi verticali surplombaţi ne-au făcut să uitam de ploaie şi de săptămâna încărcată ce se apropia de sfârşit.

După 2 ore şi jumătate am ajuns la Cabana Brustureţ, unde observăm un grup de munţomani cu rucsacii in spate ce se pregăteau să plece spre tabără. Parcăm maşina şi coborâm. Nu mai plouă … respirăm uşuraţi. Îi salutăm repede pe ceilalţi iubitori ai muntelui şi în mare grabă ne pregătim să ne alăturam lor. Îmi schimb repede incaltămintea, apoi scoatem rucsacii, izoprenele şi cortul din portbagaj şi lăsăm în maşină ce aveam în plus prin buzunare. Incui maşina, iau rucsacul în spate si chitara lui Alex intr-o mână şi pornim.

Mergem preţ de câteva minute pe un drum forestier, până întâlnim un indicator ce ne îndruma pe o potecă marcată cu folii agăţate din loc în loc în copaci. Urmează “proba de foc” a traseului, urcuşul pieptiş al versantului împădurit ce ne despărţea de tabără. Prima parte a urcuşului se dovedeşte a fi anevoiasă şi se încheie cu un semn ce indica direcţia ce trebuie urmată şi care conţinea următorul text: “Felicitari! Mai sunt 4000 de pași … dacă mai ai suflu”. Tragem aer în piept și după o scurtă pauză continuăm drumul ce devenise destul de alunecos. Reusim, într-un final, să ieşim din pădure si în față ne apare o poiană ce părea să fi fost martora unui război mondial (pământul fusese arat cu destul de mult patos de catre mistreții ce sălășluiesc în pădurea deasă din Munții Pietrei Craiului).

În depărtare se vede un foc de tabăra si valea rasună în zumzet de chitară. Ne apropiem cu pași grabiți de tabăra, așezată in Poiana Funduri lângă o stână părasită. Trecem printre câteva corturi si ne întalnim cu Oli de la FDC care ne arată unde avea amplasat cortul. Ne oprim lângă cortul lui şi scăpăm repede de bagaje. Stăm putin de vorbă, cât să ne mai tragem şi noi suflul, apoi ne apucăm să montăm cortul. E deja trecut de ora 24 …

După ce terminăm de montat cortul şi ne potolim foamea (aerul tare de munte combinat cu traseul parcurs ne-a făcut ceva poftă de mâncare) mergem şi noi in vechea stână să ascultăm câteva cântece de munte. În stână, micul cartier general al organizatorilor, veselie mare. Vampiru, Tituş, Jenică şi mulţi alţi ciupeau de zor corzile chitărilor. Alex li se alătură într-un final şi o ţinem aşa până aproape de ora 4, când într-un final mergem să dormim că ne aştepta o zi lungă.

Va urma partea a doua ce va conţine şi cîteva poze.